Guest post: Silviu Brizu – “Magia (post-traumatică) a Craciunului”

Pentru cei nostalgici dupa sarbatorile de iarna petrecute in Romania inainte de ’89 (si pentru cei mai tineri care se intreaba cum era pe atunci), iata mai jos un guest post de la Silviu Brizu despre magia (post-traumatică) a Craciunului:

Pom de craciun

Sărbătorile de iarnă debutau la noi, invariabil, prin tăierea porcului, operațiune la care participam toți, cu bucurie, adulți și copii, și era sărbătoare chiar și pentru mîțele și cîinii casei, fiind poate singura zi din an cînd mîncau pe săturate, pentru ca apoi să-i găsim bolind vreo trei zile prin ogradă, căci organismul lor, obișnuit cu o dietă strict vegetariană, de pîine muiată-n ciorbă și frunze de varză acră, suporta greu carnea și grăsimile. Cînd venea cineva pe la noi și dădea peste cîinii aproape inerți, lungiți prin curte, ne întreba cu compasiune, “i-o otrăvit careva?”, iar taică-meu răspundea cu năduf “or mîncat fără judecată, dă-i în fras!” și striga la ei “Curtu’! Negrilă! Bobi ! (că asta se născuse pe vremea Dallas-ului) Marș la paie!”, însă cîinii, care altădată săpau gropi de juma de metru în pămînt, precum cîrtițele, cînd striga taică-meu la ei, nici nu se mișcau acum, abia respirînd, cu burțile gata sa pocnească.

După ce terminam cu porcul și puneam slănina la sare și cîrnații la afumat începeam acțiunea “pomul de Crăciun”, care în cazul nostru consta în procurarea de saloane, acele bomboane de ciocolată sau zahăr, învelite în hîrtie lucioasă, pe care întîi trebuia să le legăm, să le punem ațe, pentru a putea fi ulterior agățate în brad. În zilele alea de dinainte de Crăciun oamenii se salutau cu “ai găsit saloane?” și își răspundeau cu “au băgat unt/zahăr/ulei la Timișoara?” Brad noi aveam, în fiecare an, unul frumos, de sîrmă ruginită învelită în plastic verde, cu țepi atît de naturali, încît nu știai, nici cînd era împodobit, dacă e pom de Crăciun sau cuier. Aveam și instalație de lumini, cu fix șapte becuri, șase, de fapt, că într-un an am spart unul, din care mergeau doar trei, celelalte arzîndu-se, și ai mei nu le-au mai schimbat că “oricum consumă curent”. Globuri de pom cred că pe la începuturi au fost mai multe, dar eu nu-mi amintesc decît de patru, pe care le puneam pe partea frumoasă a pomului, aia către geam. Așa era tradiția, să-ți pui bradu-n geam, să-l vadă lumea, iar pe lîngă, ca într-o vitrină de magazin, să decorezi cu ceva ciocolată, două portocale și eventual jucării, să vadă tîrleții că la tine a venit Moș Gerilă direct de la magazinele cu circuit închis ale partidului.

În seara de ajun plecam cu colinda, cu steaua, și băteam satul în lung și-n lat, oprindu-ne la fiecare casă, să comunicăm membrilor cooperatori, pe trei-patru voci rebegite, că tovarășa fecioară Maaaaria, naște pe Mesiiiiia, exact în acela momente magice. Odată ce am făcut cunoscută oamenilor această veste minunată împărțeam cîștigul și ne vedeam fiecare de viața noastră, adică plecam spre casă, bîjbîind în noapte pe lîngă garduri, curentul electric fiind tăiat seară de seară, pentru că socialismul nu se putea construi cu lumînări și focuri de tabără, ci îi trebuiau kilowații și megawații poporului.

Așa devin eu nostalgic în perioada asta și în seara de ajun, desfac o portocală, las cojile să stea pe masă toată noaptea, că miroase frumos, sting toate luminile prin casă și trag draperiile să fac beznă, că-mi intră lumina pe geam, de la becurile capitaliștilor de vecini, și-l aștept pe Moș Gerilă cu toporu-n mînă. Odată și-odată tot sper vină!

Daca v-a placut postul de mai sus, va recomandam cu caldura volumul Jurnalul unui român în State pe care-l puteti gasi la:

 

Comentarii

Nici un comentariu deocamdata.

  • Comenteaza
     
    Your gravatar
    Numele tau